Un monument printre vaiuri

Articole

La sediul central al Bisericii Adventiste din România se perindă din când în când grupuri de vizitatori curioși. După un tur complet alături de ghid, apare aproape inevitabil o solicitare ce sună cam așa: „Vă mulțumim pentru efort, dar, scaunul președintelui ni-l puteți arăta?”

O legendă urbană care circulă printre frați spune că acel scaun ar fi un monument foarte special ce reușește să surprindă la nivel absolut forța noastră, a adventiștilor.

În vremea Mântuitorului, evreii din diasporă străbăteau mii de kilometri pentru a vedea niște ciorchini de struguri din aur masiv, afișați ostentativ pe fațada principală a Templului. La întoarcere, cu mândrie în glas, le descriau vecinilor imaginea surprinsă, scoțându-și în evidență propria contribuție.

Isus se afla în curtea Templului, iar printre Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici!Vai de voi, povățuitori orbi, desfășoară o activitate mai puțin obișnuită pentru un mare învățător: urmărește cine și cât dăruiește. Printre cei bogați, care-și aduceau darurile cu mult zgomot, Isus observă o văduvă ce oferă timid doi bănuți (această sumă reprezenta  a 128-a parte a unui dinar, echivalent cu 6 minute dintr-o zi de muncă). Nimic neobișnuit, până când intervine logica matematică a lui Isus: 1. darul bogaților nu reprezenta ce ar fi putut ei să dea, ci doar ce erau dispuși să dea;  2. văduva a dat tot, cu credința că Dumnezeu se va îngriji de ea; Rezultă că văduva săracă a dat mai mult decât bogații.

Viața i-a rezervat circumstanțe angoasante. Era o bătrânică simpatică, scundă, ușor adusă de spate, cu o încredere molipsitoare în Dumnezeu. Toată agoniseala de o viață a oferit-o unei nepoate. Îmbrățișează religia adventistă și cea în care și-a pus speranțele a izgonit-o din propria locuință, lăsând-o fără adăpost și fără o bucată de pâine. Trăia din mila fraților, dar mereu cu mulțumirea pe buze. Din ce primea a adunat bănuț lângă bănuț, din economii rezultând o sumă modică. Într-un Sabat a intrat sfioasă în camera comitetului, cu o năframă legată bine la cele patru colțuri. A dăruit tot ce avea. Tanti Ileana Sfichi a fost binecuvântată cu un final de viață pentru care nu contenea să-I fie recunoscătoare Cerului. 

În cimitirul Bisericii Adventiste erau două morminte fără monumente funerare, iar frații au hotărât să rezolve problema. Discuțiile se îndreptau spre următoarea decizie: „fratele Ionică, un om altruist și de bună credință, care dăruise o sumă consistentă, merită un monument de granit masiv, iar sora, poate ceva mai simplu, mai modest, o piatră de râu inscripționată.”

Din ce și cum va fi monumentul ei funerar nu știm, dar un lucru este cert:  ceea ce a făcut această soră se ridică ca un monument de frumos printre vaiurile lumii.

„Ea a făcut tot ce a putut și fapta ei avea să rămână un monument ridicat, pentru a-i păstra amintirea de-a lungul veacurilor. Inima a fost dată împreună cu darul; aprecierea lui nu s-a făcut după valoarea bănuților, ci după iubirea față de Dumnezeu și interesul pentru lucrarea Lui.” Ellen White – Viața lui Isus,p. 526

Oamenii caută monumente după care să-și ghideze activitatea religioasă. Care sunt monumentele noastre de dăruire jertfitoare? Printre inechități și religiozitate neautentică, Mântuitorul remarcă văduva săracă ce oferă tot. Noi poate că i-am fi apreciat generozitatea prin vorbe, dar i-am fi atras atenția că Dumnezeu ne-a dat și înțelepciune. Cum să oferi tot?!

Isus alege să o înalțe ca pe un monument viu, prin care să ne transmită esența isprăvniciei: Mult din ce ești dispus [intersectat] puțin, dar tot [rezultă] puțin, dar tot, e mai mult.

Ciprian Șandru

Leave a Comment

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.