La sediul central al Bisericii Adventiste din România se perindă din când în când grupuri de vizitatori curioși. După un tur complet alături de ghid, apare aproape inevitabil o solicitare ce sună cam așa: „Vă mulțumim pentru efort, dar, scaunul președintelui ni-l puteți arăta?”
O legendă urbană care circulă printre frați spune că acel scaun ar fi un monument foarte special ce reușește să surprindă la nivel absolut forța noastră, a adventiștilor.
În vremea Mântuitorului, evreii din diasporă străbăteau mii de kilometri pentru a vedea niște ciorchini de struguri din aur masiv, afișați ostentativ pe fațada principală a Templului. La întoarcere, cu mândrie în glas, le descriau vecinilor imaginea surprinsă, scoțându-și în evidență propria contribuție.
Isus se afla în curtea Templului, iar printre Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici!Vai de voi, povățuitori orbi, desfășoară o activitate mai puțin obișnuită pentru un mare învățător: urmărește cine și cât dăruiește. Printre cei bogați, care-și aduceau darurile cu mult zgomot, Isus observă o văduvă ce oferă timid doi bănuți (această sumă reprezenta a 128-a parte a unui dinar, echivalent cu 6 minute dintr-o zi de muncă). Nimic neobișnuit, până când intervine logica matematică a lui Isus: 1. darul bogaților nu reprezenta ce ar fi putut ei să dea, ci doar ce erau dispuși să dea; 2. văduva a dat tot, cu credința că Dumnezeu se va îngriji de ea; Rezultă că văduva săracă a dat mai mult decât bogații.
Viața i-a rezervat circumstanțe angoasante. Era o bătrânică simpatică, scundă, ușor adusă de spate, cu o încredere molipsitoare în Dumnezeu. Toată agoniseala de o viață a oferit-o unei nepoate. Îmbrățișează religia adventistă și cea în care și-a pus speranțele a izgonit-o din propria locuință, lăsând-o fără adăpost și fără o bucată de pâine. Trăia din mila fraților, dar mereu cu mulțumirea pe buze. Din ce primea a adunat bănuț lângă bănuț, din economii rezultând o sumă modică. Într-un Sabat a intrat sfioasă în camera comitetului, cu o năframă legată bine la cele patru colțuri. A dăruit tot ce avea. Tanti Ileana Sfichi a fost binecuvântată cu un final de viață pentru care nu contenea să-I fie recunoscătoare Cerului.
În cimitirul Bisericii Adventiste erau două morminte fără monumente funerare, iar frații au hotărât să rezolve problema. Discuțiile se îndreptau spre următoarea decizie: „fratele Ionică, un om altruist și de bună credință, care dăruise o sumă consistentă, merită un monument de granit masiv, iar sora, poate ceva mai simplu, mai modest, o piatră de râu inscripționată.”
Din ce și cum va fi monumentul ei funerar nu știm, dar un lucru este cert: ceea ce a făcut această soră se ridică ca un monument de frumos printre vaiurile lumii.
„Ea a făcut tot ce a putut și fapta ei avea să rămână un monument ridicat, pentru a-i păstra amintirea de-a lungul veacurilor. Inima a fost dată împreună cu darul; aprecierea lui nu s-a făcut după valoarea bănuților, ci după iubirea față de Dumnezeu și interesul pentru lucrarea Lui.” Ellen White – Viața lui Isus,p. 526
Oamenii caută monumente după care să-și ghideze activitatea religioasă. Care sunt monumentele noastre de dăruire jertfitoare? Printre inechități și religiozitate neautentică, Mântuitorul remarcă văduva săracă ce oferă tot. Noi poate că i-am fi apreciat generozitatea prin vorbe, dar i-am fi atras atenția că Dumnezeu ne-a dat și înțelepciune. Cum să oferi tot?!
Isus alege să o înalțe ca pe un monument viu, prin care să ne transmită esența isprăvniciei: Mult din ce ești dispus [intersectat] puțin, dar tot [rezultă] puțin, dar tot, e mai mult.
Ciprian Șandru
