Era într-o zi de vineri, când un frate a intrat în clădirea Conferinţei Moldova şi, întâlnindu-mă, m-a rugat să-l împrumut cu o anumită sumă de bani, pentru că urma ziua Sabatului şi „nu poate să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu cu mâinile goale”. Persoana respectivă era cunoscută în rândurile frăţietăţii ca un om integru, de o profundă spiritualitate, care, bineînţeles, a restituit în scurt timp împrumutul făcut, deşi nu era o sumă mare. El a pus în aplicare sfatul dat de Moise poporului Israel:
De trei ori pe an, toţi bărbaţii să se înfăţişeze înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El: la sărbătoarea azimilor, la sărbătoarea săptămânilor şi la sărbătoarea corturilor. Să nu se înfăţişeze cu mâinile goale înaintea Domnului…
Deuteronom 16:16
Sunt nenumăraţi credincioşii care gândesc şi procedează la fel. Există în schimb şi cazuri izolate de persoane care aşază orice apel la dăruire sub lupa suspiciunii şi neîncrederii, uitând faptul că niciodată sacrificiul dăruirii nu îl are ca destinatar final pe om sau o instituţie, ci pe Dumnezeu.
Voci care perturbă închinarea
Un element esențial care întregește închinarea noastră este, în schimb, dăruirea. Evanghelia după Matei, capitolul 2, versetul 11, vorbeşte despre vizita magilor care
„…au intrat în casă, au văzut Pruncul cu Maria, mama Lui, s-au aruncat cu fața la pământ, și I s-au închinat; apoi şi-au deschis vistieriile şi i-au adus daruri: aur, tămâie şi smirnă…”
Matei 2:11
Magii nu făceau parte din poporul ales, nu erau beneficiarii tezaurului adevărurilor divine și, cu toate acestea, ştiau un lucru esenţial: întotdeauna adevărata închinare este însoţită de dăruire.
Aceşti magi nu s-au oprit nici chiar pentru o clipă să întrebe: „Oare ce va face Iosif cu aurul? Oare n-ar fi mai bine să fie înlocuit cu argint? Oare n-ar fi suficientă tămâia?”
Pe terenul sfânt al închinării, a relaţiei dintre om şi Dumnezeu, în clipa luării deciziei pentru dăruire, pătrund voci străine din afara noastră sau comentarii privind administrarea greșită a fondurilor. Întotdeauna au fost şi vor fi nenumărate voci care pot perturba închinarea noastră. Nici magii n-au fost scutiţi de asemenea încercări. În schimb, nimic şi nimeni nu i-a putut opri, în momentul în care au văzut pruncul, să se închine şi să-şi deschidă vistieriile.
Dăruirea – ocazie festivă
Fiecare dintre noi am putea enumera ocaziile festive la care am participat în ultima perioadă de timp. Dacă încercăm să alcătuim o listă cu motivele care au generat Sabatele cu destinaţie specială, vom descoperi o mare diversitate. Cu toate acestea, nu-mi amintesc de o festivitate a dăruirii.
Ellen White, în cartea „Patriarhi şi Profeţi”, descrie evenimentele petrecute în ceruri imediat după căderea omului în păcat. Vorbeşte despre convorbirea tainică a Tatălui cu Fiul, care „a durat destul de mult”. Apoi, Hristos prezintă îngerilor întregul plan de mântuire, coborârea în lumea păcatului şi întruparea, misiunea Sa pe pământ şi cum urma să moară de o moarte crudă în locul păcătosului.
Îngerii ascultau uimiţi, iar Hristos i-a asigurat că prin moartea Sa El va răscumpăra pe mulţi şi va nimici pe acela care are puterea morţii. […] Atunci, o bucurie, o inexprimabilă bucurie a umplut cerul. Slava şi binecuvântarea unei lumi răscumpărate au întrecut până şi durerea şi sacrificiul Prinţului Păcii.
Ellen G. White, Patriarhi şi Profeţi, pag. 52-53
Gândurile precedente ne ajută să surprindem un crâmpei din festivitatea dăruirii cerului. Poporul Israel a fost învăţat să procedeze la fel. Biblia nu înregistrează expresii ale poporului de următorul tip: „să mergem la tabernacol”, „să-l auzim pe Samuel cum predică” sau „să-l auzim pe David cum cântă la harpă” sau „pe Solomon cum se roagă”. Dimpotrivă, credincioşii participau la zilele de sărbătoare cu un singur scop: „de a aduce jertfe şi daruri” (Ex. 3,18; 5,3, 8, 27; 10,25).
Să vedem modul în care procedau evreii în astfel de ocazii. Informaţii explicite se întâlnesc în Deuteronom capitolul 16. Credinciosul se prezintă la locul pe care Dumnezeu avea „să-l aleagă” cu darul său şi unde, în mod public, aducea o frumoasă mărturisire cu privire la eliberarea de robie şi stabilirea în Tara Făgăduinţei.
Observăm aici creativitatea ce a îndemnat poporul evreu s-o practice, care să ofere un cadru plăcut şi natural al închinării. Dăruirea nu era forţată. În perioada Vechiului Testament aducerea de daruri şi zecimi la templu era o ocazie de bucurie exprimată în diverse moduri.
Pe plan local, în bisericile noastre este nevoie să urmăm sfatul biblic în acest sens şi să descoperim căi şi mijloace prin care clipele dăruirii să devină încărcate de bucuria înălţării sufleteşti şi spirituale. Închinarea prin mărturie personală sau publică, care să depăşească barierele formalităţii, poate aduce multă binecuvântare.
Dăruirea este o importantă disciplină spirituală. Pot fi găsite căi pentru a face dăruirea mult mai inspiratoare şi înălţătoare. Aproape orice formă poate deveni rutină, dar provocarea care stă în faţa bisericii contemporane este să descopere simboluri şi acţiuni prin care să poată comunica gratitudine şi bucurie.
Herb Mather, Don’t Shoot the Horse (Till You Know to Drive the Tractor), p. 57
Calitatea dăruirii şi a închinării
Dacă banii constituie obiectul principal al bisericii, atunci nu contează prea mult prin ce căi au fost obţinuţi. Dar, dacă dăruirea este o componentă esenţială a închinării, calitatea darului şi motivele ce stau în spatele său sunt lucrurile cele mai importante. Dumnezeu nu priveşte la cantitatea darului, ci la calitatea acestuia.
Darul trebuie să fie oferit din inimă (2 Cor. 8,5), de bună voie (Ex 25,2), desăvârşit (Lev. 22,21), să reprezinte un sacrificiu (Marcu 12, 43.44) şi să nu fie substitut al ascultării (Sam. 15,22).
Dăruirea nu este doar un act exterior, ci o expresie a atitudinii şi a simţămintelor interioare.
Dumnezeu Şi-a transpus dragostea veşnică pentru noi într-o formă tangibilă prin darul Fiului Său, şi printr-o constantă providenţă pentru nevoile noastre fizice şi estetice. Este posibil să dăruieşti fără să iubeşti, dar este imposibil să iubeşti fără să dăruieşti. Acesta este un principiu divin.
Mel Rees, „Giving: essential to worship”, Ministry, Noiembrie 1985
Sacrificiul, dăruirea şi jertfa se regăsesc în actul închinării, nu doar în acele clipe în care decidem să dăruim o mică parte (zecimi şi daruri), din acel mult prin care Dumnezeu a binecuvântat vieţile noastre, ci viaţa în Hristos devine o perpetuă închinare:
Vă îndemn dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.
Romani 12:1
Fiecare zi va fi o zi a recunoştinţei, iar ocaziile dăruirii se vor transforma în zile de sărbătoare.
