Era un început timpuriu de primăvară a anului 1842. Străzile marelui oraș din nordul Italiei fremătau de oameni. Chiar dacă era mijlocul săptămânii, o agitație neașteptată pentru privitorul neavizat tulbura liniștea clădirilor mărginite de cărări înguste ale centrului orașului. Pentru o zi de miercuri, agitația era mult prea mare, iar dacă mai adăugai pe lângă toate acestea straiele de sărbătoare în care era îmbrăcat atât orașul, cât și locuitorii, nu aveai cum să nu realizezi că ceva ce avea să depășească firescul unei zile obișnuite de 9 martie urma să se întâmple. Pașii multora se îndreptau spre o clădire inaugurată cu 63 de ani în urmă, emblemă a orașului, ce urma să devină peste timp un simbol al culturii Europene. Pentru construcția ei, o biserică a fost pusă la pământ printr-un vot fără drept de echivoc al nobilimii orașului, care stipula ca în locul unei biserici să apară o sală de spectacol – vot pentru unii încărcat de tristețe, pentru alții simbol al emancipării, ca o prevestire a urmelor grele pe care secularismul avea să le lase în istoria Europei în secolele ce vor urma.
Te invit acum să părăsim nordul Italiei și să facem un salt în timp și spațiu până în anul 597 Î.Hr. , pe malurile râului Eufrat. Găsim aici o parte din poporul evreu, ostenit după un lung asediu pe care l-au avut de îndurat asupra Ierusalimului, așezat pe marginile râului, înconjurat de soldați babilonieni care mai aveau o singură doleanță la adresa lor „…acolo, biruitorii noştri ne cereau cântări şi asupritorii noştri ne cereau bucurie zicând: „Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului!” ” – Psalmii 137:3 Babilonienii cereau spectacol de la niște oameni care își trăiau drama existenței la cote inimaginabile pentru ei, cu doar câteva zile înainte. Pentru mulți, dacă nu chiar pentru toți, imaginea cu dealurile Ierusalimului nu mai avea să fie văzută niciodată. Urma o robie de 70 de ani.
Dacă ai ști că pleci de acasă pentru 70 de ani, ce ai lua cu tine? Nu știu care au fost toate obiectele pe care evreii le-au luat cu ei în Babilon, dar de unul știu sigur că nu s-au despărțit „În sălciile din ţinutul acela ne atârnaserăm harpele.” – Psalmii 137:2 Instrumentul de laudă la adresa lui Dumnezeu, harpa, a fost unul dintre obiectele de care unii evrei nu s-au despărțit. Și chiar dacă drumul era greu și străbătut în ritm de robi, au găsit cu cale să nu părăsească speranța că într-o zi, în noua țară, vor putea cânta laude la adresa Cerului. Pare o copie a imaginii holocaustului, în care evreii trebuiau ca într-o valiză de maxim 20 kg să își pună toată agoniseala de o viață.
Revenim în anul 1842, când cortina sălii de spectacol se dă la o parte… Stupefacție… pe locul în care cu 63 de ani în urmă era o biserică, apare o reproducere a Templului lui Solomon, era prima reprezentare a piesei Nabucco, de Giuseppe Verdi, un spectacol care prezintă momentul cuceririi Ierusalimului de către Babilonieni și începutul robiei. Ce imagine contrastantă! Acolo unde era o biserică, apare o sală de spectacol, Scala din Milano; acolo unde era durere spre drumul spre Babilon, apare harpa, gata să Îl laude pe Dumnezeu.
Observ cu durere că episodul construcției impunătoarei săli de spectacole Scala din Milano, prin sacrificarea unei biserici, este doar o etapă din lunga luptă dintre spectacol și închinare. Din păcate, fără a dărâma biserici, unele amvoane devin săli de spectacol prin limbajul folosit, mimică și chiar temele prezentate auditoriului. Să îți iei harpa cu tine când lumea, metaforic vorbind, cântă la tobe pe rețelele sociale, pare un act de curaj voluntar și asumat de slujitorul real al lui Dumnezeu. Să refuzi să cânți partitura pe care asupritorul tău ți-o impune e dovadă de încredere în Stăpân. „Căci, acolo, biruitorii noştri ne cereau cântări şi asupritorii noştri ne cereau bucurie zicând: „Cântaţi-ne câteva din cântările Sionului! Cum să cântăm noi cântările Domnului pe un pământ străin? ” – Psalmii 137:3-4
Există o certitudine în complexitatea socială de astăzi, oricât de sofisticată pare sala de spectacole a societății și piesa cântată: în momentul în care cortina se dă la o parte, într-un final se vor vedea Templul și Marele Judecător al faptelor și vorbelor noastre. „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare Preot care S-a aşezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri,” – Evrei 8:1.
Amploarea cu care se cere (și uneori se oferă fără a se cere neapărat) distracție și amuzament în locul închinării determină accentuarea secularismului în rândurile închinătorilor. Marea capcană este ca spectacolul să își aroge pretenția de a fi închinare, iar deosebirea să fie tot mai greu de realizat. Dictonul ”Pâine și circ” a insuflat Roma antică cu ecouri până în societatea contemporană. Totuși, Biserica are o altă menire. Ceea ce trebuie să ofere ea este nu circ, ci doar Pâine, nu orice fel de pâine ci Pâinea Vieții.
Ioan Feier, Trezorier Conferința Transilvania Nord
