Sunt doar câteva zile de când am trăit o experiență unică pentru mine până la momentul acesta. Eram angrenat în activitățile cotidiene, îngândurat fiind cu privire la situația financiară a bisericii, când deodată aud telefonul sunând. Răspund fără întârziere apelului, are loc o scurtă conversație introductivă, după care, surpriza. Interlocutorul meu, o soră care a depășit frumoasa vârstă de 80 de ani, îmi spune: „Frate pastor, din cauza pandemiei, de o bucată de vreme nu am mai reușit să ajung la biserică. Am rezolvat problema zecimii. Dar darurile, cum să procedez cu darurile?” Discuția a continuat frumos, însă frământarea acestei surori credincioase nu mi-a dat liniște. Din ziua aceea mă tot întreb: dacă din motive întemeiate nu pot participa la întâlnirea comună a credincioșilor, zecimea este singura așteptare a lui Dumnezeu de la mine? Pot fi liniștit îndeplinind doar acest segment al dăruirii?
Deși nu îmi propun să realizez în câteva paragrafe o teologie a darurilor, amintesc aici câteva dintre standardele divine cu privire la acest aspect. În primul rând, toate darurile trebuiau aduse de bunăvoie, după măsura binecuvântării primite de la Domnul. Nimeni nu trebuia să vină înaintea Domnului cu mâna goală. În al doilea rând, darurile trebuiau să fie desăvârșite. Expresia biblică „fără cusur” este frecvent întâlnită în scrierile lui Moise. În al treilea rând, Dumnezeu i-a instruit pe credincioși să își aducă darurile regulat, sistematic și planificat. Aici cred ca odată cu trecerea timpului s-a produs o modificare. Ca adventiști de ziua a șaptea, aplicăm consecvent regula acesta în ceea ce privește zecimea, dar din ce în ce mai frecvent omitem că Biblia aplică același principiu și în ceea ce privește darurile.
Ellen White face la un moment dat o declarație cel puțin provocatoare. Ea spune așa: „Dacă sunt treziți spiritual, ei vor auzi în venitul fiecărei săptămâni, mare sau mic, glasul lui Dumnezeu.” (Mărturii, vol. 4, pag.474) Dar ce spune oare glasul acesta? „Înainte de a folosi orice venit, trebuie să punem deoparte ce a poruncit Dumnezeu.” (Sfaturi pentru administrarea creștină a vieții, pag. 81). Ce a poruncit Dumnezeu să punem deoparte pentru El? Zecimea. Aici se produce de obicei confuzia. Știți de ce? Inspirată de același Duh Sfânt care ne-a oferit rânduielile amintite mai sus, Ellen White scrie: „După ce se pune separat zecimea, darurile să fie oferite proporțional cu binecuvântarea lui Dumnezeu.” (Sfaturi pentru lucrarea Școlii de Sabat, pag.30)
Lipsit de orice dorință de a pune asupra cuiva o povară suplimentară, mă întreb: suntem noi oare credincioși pe deplin lui Dumnezeu din perspectiva dăruirii sau am ales doar jumătate din adevărul acesta? Exclude oferirea zecimii credincioșia cu privire la daruri? Biblia și Spiritul Profetic nu mă lasă să trag această concluzie. Adevărul practicat pe jumătate nu se poate încadra în jertfa „fără cusur” pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi.
Deși Dumnezeu este suveran în întregul Univers, există un singur lucru asupra căruia El nu își exercită controlul, voința noastră. Aici cred că este cu adevărat testat altruismul inimilor acelora care mărturisesc că sunt urmașii Domnului Hristos.
Nevoile lucrării lui Dumnezeu nu sunt astăzi mai mici decât în vremurile biblice sau la începuturile mișcării advente. Extinderea mondială a bisericii necesită în permanență resurse. Departe de a fi cele mai importante, cele financiare fac parte totuși din tabloul acesta complex. Dumnezeu are bani, doar că pentru o vreme a decis să îi încredințeze spre administrare copiilor preaiubiți de El. Succesul misiunii noastre este Duhul Sfânt, acel Duh care să ne conducă în tot adevărul. Îl rog să smulgă din inima mea egoismul și jumătățile de adevăr. Glasul surorii îmi sună încă în ureche: „Cu zecimea am rezolvat. Dar darurile, cum să procedez cu darurile?” Dă-mi Doamne puterea de a-Ți fi credincios și aici!
Claudiu Gâșman, Trezorier Conferința Banat
