A fost odată o femeie al cărei soț murise. Alăsat în urmă o datorie, pe care nu o putea plăti, și un creditor care voia să-i ia fiii ca sclavi. Nu pare o poveste neobișnuită, pe vremea aceea erau multe văduve într-o situație financiară precară ca a ei. Nici măcar nu-i știm numele, nici numele soțului sau al vreunuia dintre copii. Și totuși, citim această poveste în Biblie. Așadar, ce face această poveste atât de specială?
Soțul ei învățase la Școala Profeților. Fusese elevul unui profet deosebit – Elisei. Femeia era fără ajutor, nu avea nimic. Așa că a decis să caute sprijin la Elisei. Dar răspunsul lui a fost unul ciudat, a fost de fapt o întrebare: „Spune-mi, ce ai acasă?” (2Împărați 4: 2). „Ce vrea să spună?”, poate că s-a gândit ea: „Nu am nimic. Sunt cea mai săracă dintre toți.” Ea a răspuns: „Roaba ta n-are acasă decât un vas cu untdelemn.” „Grozav! Asta e tot ce ai nevoie. Du-te de vinde untdelemnul şi plăteşte-ţi datoria, iar cu ce va rămâne vei trăi tu şi fiii tăi.”
Nu suna prea credibil. Dar femeia nu a ezitat. Știa că Dumnezeu este cu acest bărbat și s-a gândit că avea cu siguranță un plan. Ea a urmat instrucțiunile. „Şi el a zis: Du-te de cere vase de afară, de la toţi vecinii tăi, vase goale, și nu cere puţine. Când te vei întoarce, închide uşa după tine şi după copiii tăi, toarnă din untdelemn în toate aceste vase şi pune deoparte pe cele pline.” (2Împărați 4: 3,4) Această femeie credincioasă nu s-a lăsat pradă dezamăgirii. Într-un mod minunat, uleiul a fost suficient pentru a umple toate vasele pe care le-a împrumutat de la vecinii ei. A vândut uleiul și a avut suficient pentru a plăti datoria, apoi a oprit niște bani pentru familia ei.
De ce au fost necesare toate acestea? De ce nu a umplut Dumnezeu casa cu bani, astfel încât văduva să poată achita datoria și să trăiască fericită până la adânci bătrâneți?
Altă dată, alt loc… mii de oameni stăteau jos și ascultau cu atenție ce le spunea Isus. Dar se făcea târziu și nu aduseseră mâncare cu ei. Ucenicii au avut o idee… îi spun lui Isus: „Dă-le drumul să se ducă în cătunele şi satele de primprejur ca să-şi cumpere pâine, fiindcă n-au ce mânca.” (Marcu 6:36) Răspunsul lui Isus a fost ciudat: „Daţi-le voi să mănânce”. (Marcu 6:37) Ucenicii erau confuzi. „Vrei să mergem să cumpărăm mâncare pentru toți acești oameni? Ne va costa prea mult!” Dar El avea alt plan: „Câte pâini aveți?” Știți restul poveștii… au adus înaintea Lui cinci pâini și doi pești. El S-a rugat și a binecuvântat mâncarea. Toți cei cinci mii de oameni au mâncat și s-au săturat, și au adunat resturile în douăsprezece coșuri.
Și acum întreb din nou: de ce au fost necesare toate acestea? De ce nu ar fi putut Isus să facă să apară toate felurile de mâncare în fața mulțimii?
Atât văduva, cât și ucenicii, trebuiau să vadă binecuvântările pe care Dumnezeu le dăduse deja.
Ei credeau că nu au nimic sau că ceea ce aveau nu era destul. Dar Dumnezeu le-a arătat că fuseseră deja binecuvântați cu tot ce aveau nevoie. Aveau deja toate resursele necesare pentru rezolvarea problemei sau pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Când Dumnezeu ne-a oferit ce avem noi acum, avea un plan. El nu a făcut o greşeală. Uneori poate că ne gândim: „Dumnezeu le-a dat altora atât de multe lucruri și simt că eu nu am cu ce să-L slujesc pe El și pe ceilalți. Nu mă pot ajuta nici măcar pe mine”. Cred că noi avem nevoie de altceva pentru a fi apți să facem lucrare. Întrebarea lui Dumnezeu este însă clară: „Ce ai? Eu ți-am dat deja destule. Nu mă crezi?” Trebuie să privim în jur și să vedem resursele pe care le avem dintr-o perspectivă diferită: cum le putem folosi cât mai bine pentru binecuvântarea noastră, a celor din jur și pentru slava lui Dumnezeu.
Dumnezeu să ne deschidă ochii pentru numeroasele binecuvântări pe care ni le-a oferit. Fie ca noi să fim mereu recunoscători pentru ceea ce avem, pentru că El ne-a făcut bogați. Să înțelegem că resursele noastre limitate devin nelimitate prin mâna lui Dumnezeu, dacă suntem gata să Îl credem și să le folosim pentru El.
Michaela Chirpanlieva– Departamentul Isprăvnicie, Uniunea Bulgară
